(Sursa : https://www.infomusic.ro)
Open Air Blues Festival Brezoi, unul dintre cele mai apreciate festivaluri de blues din țară, revine cu cea de-a patra ediție ce va avea loc în perioada 23-26 iulie 2020 în Parcul Central Brezoi pe Valea Lotrului, ȋn inima munților Vâlcii.
Biletele la Open Air Blues Festival Brezoi :
Primii artiști care au răspuns pozitiv invitației de a face parte din lineup-ul ediției 2020 sunt:
După ce s-a lansat în muzică în anul 2009, Samantha Fish s-a poziționat încă de la început ca un artist de un imens potențial în lumea Blues-ului contemporan. Încă de atunci, tânăra și carismatica cântăreață și chitaristă și-a câștigat reputația de chitarist virtuos și performer de excepție, lansând albume apreciate în întreaga lume ce puneau în valoare spiritul ei creativ neobosit și versalitatea ei muzicală.
Având primul album lansat la numai 16 ani, și fiind încă de atunci considerat unul dintre cei mai buni tineri artiști de blues ai lumii, Eric Gales este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați artiști de blues contemporani și proaspăt câștigător al premiului „Best Blues Rock Artist”, decernat de către The Blues Foundation. Cariera lui este incontestabil una plină de premii, apreciere și calitate, lucru confirmat de mari muzicieni de blues ai lumii.
Popa Chubby, născut Ted Horowitz, a zguduit bluesul prin modul său aprig de a interpreta de mai bine de 30 de ani. De-a lungul unei cariere care datează din 1994, el este o forță de luat în serios la chitară, iar interpretarea lui temperată și plină de suflet face deja parte din istoria genului. O figură impunătoare, cu capul bărbierit, brațele tatuate, barba goatee, Popa Chubby este un personaj minunat și una dintre cele mai populare figuri ale genului.
Asociația Culturală „Sighișoara Blues Hospital” a găzduit în perioada 25-26 Martie o nouă ediție – Sighișoara Blues Festival- ce a vut loc in sala de spectacole Mihai Eminescu. În cadrul evenimentului in prima seară, vineri, 25 martie i-a adus în prim plan pe Soul Serenade (România) și Deitra Farr (SUA), iar în cea de-a II-a seara de concerte pe americanii Boo Boo Davis și B.B. & The Blues Shack (in locul lui Dwayne Dopsie). Ediția din acest an l-a avut ca prezentator tot pe Berti Barbera, prezent în această postură încă de la debutul festivalului în urmă cu peste 10 ani.
La capitolul noutăți, ediția din acest an a venit și cu un site nou al festivalului http://blues-festival.ro/, unde puteți descoperi atmosfera edițiilor precedente și puteți asculta toate înregistrările LIVE! ale edițiilor trecute. ”Suntem la ediția a XI-a ediție a Festivalului, un drum pe cât de sinuos pe atât de frumos, pentru că am reușit să păstrăm Sighișoara în rândul locurilor frumoase care apreciază acest gen muzical. Am rămas la Blues-ul tradițional, dovadă sunt trupele invitate în acest an. Ediția din acest an a inclus și o trupă foarte faină de la noi, Soul Serenade care, cu siguranță va face deliciul publicului. Am lucrat la ediția din acest an de 6 luni, când am avut deja semnate contractele cu trupele din Statele Unite. Ca și noutate, ediția din acest an s-a bucurat și de un sprijin din partea Consiliului Județean, fapt pentru care le mulțumim. Și în acest an capitala Blues-ului din România continuă să fie la Sighișoara. Ne menținem pe aceeași linie de peste un deceniu, avem aceeași echipă de organizare, același prezentator, aceeași sonorizare, și nu în ultimul rând aceeași bucurie de a aduce mai aproape Blues-ul de sufletul oamenilor. Am invitat publicul să vină să descopere că Blues-ul nu este doar un gen de muzică ci o stare de spirit”… ne-a declarat Ioan Lazăr, unul dintre organizatorii Sighișoara Blues Festival.
Sighisoara Blues 2016 (http://www.liviu.biz)
„Iti zic despre Sighisoara Blues cat e cald si inca am emotiile cu care m-am intors la capitala. De fiecare data cand primesc telefon de la Relu intru intr-o stare de alerta si devin mai atent, curios fiind sa vad ce se mai intampla, ce greutati mai apar, ce trebuie sa comunicam, ce argumente solide mai gasesc sa incerc sa-l conving sa mutam toata comunicarea spre online (a cam devenit canalul principal, oricum), ce lineup va fi in anul ce va urma… plus ca are Relu un stil de a te face sa te simti bine cand vorbesti cu el nu doar in ultimul weekend din Martie la Sighisoara.
Incet si sigur a devenit international acest eveniment si nu o spune doar numele sau, ori aparitiile in media locale si de prin alte tari ci si mailurile pe care le primesc cu solicitari de participare la festival de la artisti din te miri ce colturi ale lumii. N-o sa-ti dezvalui nici de greutatile organizatorilor – din spatele acestor 11 ani de blues, e mai frumos doar sa te bucuri de serile alea frumoase de la Eminescu si de noptile albe din Crama. Ssst… nu vorbim de Crama, ce se intampla in Crama ramane in Cra… mintea noastra.
Mi-a placut editia 2016 pentru ca a fost totul foarte civilizat, s-a intrat in sala lin, n-a mai fost fum nicaieri, mi-a placut ca am avut onoarea si probabil singura sansa in viata sa-l ascult pe Boo Boo Davis – printre ultimii ramasi in viata din generatia care a facut parte la nasterea Blues-ului autentic. Omul asta era dus la biserica duminica de pe plantatia de bumbac ca sa intelegi despre ce vorbim. Mi-a mai placut mult de romanasii nostri de la Soul Serenade care sunt niste oameni atat de faini, de calmi si au cantat un roots blues de zici ca au venit in viitor din Mississippi-ul interbelic, atata doar ca sunt albi. Mi-a atins sufletul asa numita regina soul blues din Chicago, doamna Deitra Farr… mi-o si imaginez cum te altoia in tinerete daca nu mancai tot din farfurie dar apoi te putea imbratisa cu multa dragoste feminina si-ti canta ceva frumos de uitai tot, avea putin din acea atitudine specific negreselor pe care n-ai cum sa n-o admiri. Iar baietii de la B.B. & The Blues Shack au rupt scena in doua (vezi ghilimele de rigoare) cu cantarile lor, un mix extrem de interesant intre energie pozitiva, blues autentic si miscarile solistului a la Elvis pe soundul foate amplu al bandului. Te transpuneau asa… prin anii ’50 de aproape ca nu-ti venea sa crezi ca esti la Sighisoara in 2016. Evident ca-n fiecare an au fost nopti albe datorate continuarii cantarilor din cetate pana spre dimineata, iar o surpriza faina a fost cand s-au intalnit Sambata in timpul zilei impreuna cu Vali Racila si Berti Barbera in Piata Cetatii si au pus-o de o cantare intre oameni, uite asa ca au vrut ei. Pentru mine asta inseamna mult, inseamna pasiunea de a canta, de a face lucruri din placere.
Sunt mandru. Nu, sunt al naibii de mandru si ma voi mandri mereu, oriunde as fi, de faptul ca am pus si eu cateva caramizi la aceasta familie din Casa Blues, pentru ca asa simt mereu cand ma intorc in primavara la Sighisoara, simt ca-mi revad familia de blues, pe langa cea biologica si ma bucur si mai mult cand merg cu oameni faini de tot la Sighisoara, cum s-a intamplat weekend-ul trecut.
Stii de ce imi place atat de mult muzica BLUES ? E printre acele putine momente cand esti in prezent, cand nu exista nici trecut nici viitor, cand doar te bucuri, iar acel status quo e mai dulce atunci, e acea stare de acalmie nederanjata de nimic si iubesti si oamenii care vin la festival si casele colorate, artistii, mancarea… iar atunci cand esti in acele stari legi umanitatea mai frumos, cu ceilalti. Am ramas in contact cu artisti care imi trimit uneori ganduri bune, cd-uri pe care le mai scot, dorinta arzatoare de a reveni iar la festival, aceasi dorinta pe care o au oameni pe care-i vad de atatia ani revenind cu entuziasm similar cu al meu, la Sighisoara. Blues-ul nu e doar muzica, e o frumoasa stare de spirit.”
În perioada 27-28 martie a avut loc cea de-a X-a ediţie a evenimentului Sighişoara Blues Festival Informaţii despre organizarea acestui eveniment am aflat de la Ioan Lazăr, organizator. „Încet, dar sigur pot să vă spun că am ajuns la a 10-a ediţie, una jubiliară care va fi cu totul specială faţă de celelalte ediţii. Cu multă greutate am reuşit să organizăm cea de-a X-a ediţie. Consiliul Local alături de câteva firme private ne-au ajutat în organizarea acestui eveniment. Ţinem să le mulţumim pentru că fără ajutorul lor nu puteam face faţă cheltuielilor”.
În acest an, în prima seară a concertat un trio condus de Bruce Katz, unul din marii pianişti de blues şi jazz din America, care a şi câştigat de-al lungul carierei 4 premii pentru cel mai bun pianist de blues din America.
Al doilea concert a fost susţinut de Candye Kane şi ea o artistă cu vechime şi recunoscută în blues-ul american.
În a doua seară a avut loc recitalul dat de „The Jimmys”, o trupă alcătuită din 7 artişti, 7 instrumentişti de marcă, care anul trecut au luat premiul pentru cea mai bună trupa de blues şi de soul din America. A fost un spectacol frumos, inedit pentru spectatori.
Festivalul a fost încheiat de Joe Louis Walker, care pentru cunoscătorii de blues este un nume care nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare şi el va intra cât de curând în paginile de istorie a blues-ului american.
ECOURI LA FESTIVALUL DE BLUES (7 Aprilie 2015 / de Vasile Luca)
A 10-a editie a festivalului international de blues de la Sighisoara a avut invitaţi pe Bruce Katz Band, Candye Kane, The Jimmys si Joe Louis Walker, în perioada 27 si 28 martie 2015, cu două concerte pe seară. Spectacolele au fost prezentate de Berti Barbera „Organizarea din anul acesta a întrunit toate sufragiile atât din partea spectatorilor cât şi din partea muzicienilor invitaţi”, a relatat prezentatorul festivalului Berti Barbera, şi a continuat arătând că : „Cea de a X-a ediţie poate fi considerată unul dintre momentele foarte importante pentru un eveniment de genul acesta, un fel de majorat, 10 ani pentru un Festival, înseamnă că trăieşte, se stabilizează (…). Au fost 10 ani de autenticitate, de artişti foarte buni. Anii trecuţi au fost invitaţi muzicieni români ai genului muzical a tot ce se putea invita până în prezent pe plan local adică de ţară. Aşteptăm să primim informaţii şi să constatăm faptul că publicul a luat cunoştinţă de apariţia unor albume sau unui repertoriu pe care şi-l doresc aici.” El are convingerea că artiştii, aduşi la Sighişoara sunt foarte buni „si până la urmă, suntem ceea ce ascultăm” a conchis Berti Barbera.
Un alt titan al muzicii blues, Vali Răcilă, venit de curând de la un festival de gen din capitala Austriei, unde a concertat, spune că: „La X-a ediţie a Festivalului am avut bucuria să avem şi să ascultăm artişti celebri foarte energici şi foarte faini”.
Bateristul Liviu Pop stabilit în America, component ai multor formaţii de blues, nu uită să mulţumească organizatorilor pentru invitaţia la această ediţie aniversară, considerând-o „foarte specială”. De-a lungul anilor a avut onoarea să fie invitat la câteva ediţii, cea recentă o socoteşte extraordinară din punct de vedere al calităţii muzicienilor americani. Dorind Festivalului să-i crească an de an faima odată cu valoarea muzicienilor invitaţi arată că : „nu ar trebui neapărat să se mărească ca întindere pe mai multe zile cu participare numeroasă…este bine să rămână în continuare un Festival intim şi de mare calitate”. Deoarece cântă cu foarte mulţi artişti în America, el spune că îi este uşor să le propună artiştilor de la capăt de lume să vină la Sighişoara, întrucât la rându-le întorşi acasă, vor spune despre întâlnirea de la Sighişoara.
„Cu mari eforturi, destul de greu am ajuns la a X-a ediţie” spune Ioan Lazăr organizator. El precizează că „de-a lungul ediţiilor am avut ca invitaţi artişti foarte buni, cu spectatori pe măsură ceea ce ne-a dat puterea şi curajul de a continua. După încheierea fiecărei ediţii s-au început negocierile pentru întâlnirea din anul următor. Primăria a fost alături de noi, de cei care am fost organizatorii atâtor ediţii. În toată America, în toată Europa de Est, se vorbeşte în termeni elogioşi despre Festivalul de la Sighişoara, ca de cel mai mare Festival de Blues la ora prezentă. Muzicienii participanţi, de obicei vin cu două trei zile înainte, pe lângă cazare, masă, au fost organizate excursii în zonă”. Potrivit lui Ioan Lazăr, muzicienii americani doresc foarte mult să cunoască cultura acestei părţi de lume, pentru cei veniţi din America, din multe puncte de vedere Sighişoara rămâne necunoscută, au vagi elemente despre vampirul Dracula despre Transilvania şi cam atât. Stând de vorbă cu mai mulţi spectatori veniţi din mai toate colţurile ţării: Cluj, Timişoara, Iaşi, Bucureşti, Rm.Vâlcea, Tg. Mureş, Braşov, M. Ciuc, Ploieşti, Craiova, majoritatea nu şi-au ascuns satisfacţia vorbind despre Festivalul de la Sighişoara ca unul dintre cele mai importante şi reuşite acte artistice din ţară, unii nelipsind de la nicio ediţie. Mulţi dintre cei prezenţi şi-ar fi dorit să vadă şi câteva trupe româneşti bine cotate pe plan naţional cât şi internaţional.
După un an de pauză Sighişoara Blues Festival revine la Sighişoara !În locul tradiţionalului weekend de final de februarie, acesta s-a desfăşurat în perioada 28-29 martie 2014 şi a reunit artişti de talie internaţională. Ajuns la ediţia a IX-a, Festivalul Internaţional de Blues de la Sighişoara s-a desfasurat ca de obicei în sala de spectacole a Casei de Cultură Mihai Eminescu, pe parcursul a 2 seri. Evenimentul a fost împărţit în două concerte pe seară a câte 80 de minute. Inainte de spectacole şi în pauzele de 30 minute dintre ele, în mod interactiv, artiştii îşi vând discurile, dau autografe, îşi povestesc viaţa şi profesiunea, sponsorii fac sampling.
Mai multe informaţii am aflat de la organizatorii evenimentului, Ioan Lazăr şi Aurel Haţiegan : „ După un an de pauză am reuşit să organizăm a IX-a ediţie a Festivalului de Blues la Sighişoara. Iar cu ajutorul Primăriei am reluat această manifestare culturală de mare amploare. „ Vor fi prezenţi anul acesta participări din afara ţării. Sunt artişti profesionişti, care provin din Europa, 2 poziţii, iar două concerte vor fi susţinute de artişti din Statele Unite ale Americii.
În prima seară a festivalului a concertat un duo : Dave Wilkinson-Guitar & Caspar St. Charles-Drums, proiect interesant din Marea Britanie si Spania care se numeşte King Pug ce cântă un blues european cu influenţele americane de rigoare. Este un proiect interesant pentru că toba vine să potenţeze şi să aducă un plus de forţă în contextul acestor 2 artişti.
Al doilea concert a fost susţinut de Sharrie Williams, o cântăreaţă de blues recunoscută internaţional, provine tot din Statele Unite ale Americii, concertează de vreo 10 ani cu mare plăcere şi în Europa. A participat la toate festivalurile prestigioase de blues din Europa şi din Statele Unite ale Americii si este supranumită prinţesa gospel-ului blues-rock-ului. Asta pentru că reuşeşte să îmbine în concerte aceste 3 genuri muzicale. Atu-ul ei cel mai mare este concertul live şi spectacole pe care şi le pregăteşte temeinic, reuşind să furnizeze un act artistic de mare calitate. A fost premiată şi nominalizată aproape la tot ceea ce se putea, toate premiile şi distincţiile din branşa blues-ului internaţional.
În seara de sâmbătă 29 martie a concertat un trio care are o componenţă de 2 bluesmani din Olanda : Jasper Mortier –Drums & Jan Mittendorp – Guitar şi o vocalistă din Statele Unite – Dede Priest care acompaniază şi cu vioară este vorba de Tangled Eye.
Festivalul a fost închis de un cântăreţ de culoare din Statele Unite care se numeşte Eugene „Hideaway” Bridges, născut în 1963 în New Orleans, mutat apoi cu familia în Louisiana. Provine dintr-o familie de cântăreţi de blues dintr-un arbore genealogic care a dat-o şi pe Tina Turner, e un cântăreţ căruia îi place să spună că e nomad, plimbându-se dintr-un oraş în altul şi care îşi cântă blues-urile”, a precizat Aurel Haţiegan.
Sighişoara Blues Festival este o prezenţă bine cunoscută şi apreciată în mediile artistice româneşti şi de peste hotare, un eveniment major îndrăgit de toţi iubitorii şi simpatizanţii blues-ului. Ediţiile precedente care treptat au ridicat festivalul la rang internaţional au confirmat interesul tot mai crescut, pentru BLUES al sighişorenilor.
De câte mâini ai nevoie pentru a cânta la chitară? Două, generic vorbind. De câte mâini ai nevoie pentru a cânta la chitară ca Joe Satriani? Insuficiente. Un răspuns cât se poate de franc, direct și neîmpodobit metaforic. Oricine l-a ascultat măcar o dată pe Joe Satriani a ajuns fără prea mare dificultate la concluzia că anumite lucruri nu pot fi explicate, ci trebuie pur și simplu trăite și acceptate drept “imposibil de încadrat în limitele omenescului”. Și asta pentru că în mâinile lui, o chitară dezlănțuie incontrolabilul cu lejeritatea mișcării de rotație a acelor de ceas, contrastul dintre lentoarea minții absorbite de muzică și repeziciunea atingerii coardelor dând naștere unui gol semantic, înlocuit apoi de un rudimentar “Uau!”. Adăugând acestei senzații un joc de lumini perfect sincronizat cu pulsul sunetelor “extraterestre”, o Sala Palatului încătușată de un public adus la extaz, și Nicu Patoi & Platonic Band în deschidere, ajungem în cele din urmă la parametrii concertului Joe Satriani din seara zilei de 20 mai. Mai lipsește doar retrăirea momentului, ce poate fi redefinită mental ori de câte ori îi ascultăm albumele.
Joe Satriani a urcat pe scenă puțin după ora 21:00, startul concertului fiind dat de un solo de tobe dezarmant. După trei piese interpretate fără respiro, dar cu o avalanșă de aplauze pe fundal, chitaristul american a salutat publicul român, ținând brațele larg deschise, ca pentru o îmbrățișare platonică. “Mulțumim, mulțumim. Ne-a luat ceva timp să ajungem aici, dar vreau să vă mulțumim că ne-ați invitat. Vom cânta atât piese mai vechi, din anii ’80, ’90, cât și piese mai noi, de pe ultimul album, “Unstoppable Momentum”. Mai departe Joe Satriani a făcut ceea ce știe el mai bine. Să uimească. Prestația sa live nu poate fi descrisă decât printr-o trecere în registrul absurdului, a absurdului de bun. Felul în care reușește să creeze atât de multe voci cu un singur instrument, de parcă chitara ar fi o extensie a corpului său, te lasă vlăguit de aprecieri și însetat de mai mult. Din mâinile lui Satriani iau naștere sunete, capabile să creeze un univers muzical infinit. Ai impresia că spațiul și timpul se dilată pentru a încorpora noi și noi acorduri de chitară, ce printr-un simplu efect sau tehnică de interpretare capătă mereu alte valențe. “Surfing With The Alien“, cum bine spunea titlul uneia dintre piesele de rezistență ale chitaristului.
“Cum vă simțiți? Sunteți un public fantastic, vă iubim!”, a reacționat Satriani la ropotele de aplauze ce se întețeau de la o piesă la alta. Din rândurile de sus ale sălii se vedea doar o mare de mâini, compactă și unită prin muzica oferită cu multă generozitate de către unul dintre cei mai buni chitariși ai lumii. Publicul a fost mai cooperant ca niciodată, comparativ cu alte concerte de la Sala Palatului, aplaudând și chiar cântând fără să aștepte îndemnul celui de pe scenă. Cele mai savurate momente ale serii au fost cele ale interpretării pieselor “Cryin’“, “Always with Me, Always with You” și “Summer Song“. Cunoscute de către publicul larg, single-urile au consolidat conexiunea emoțională cu cei din sală, fiecare așteptând să asculte probabil cel puțin una dintre aceste piese. Două ore s-au evaporat pur și simplu, transa creată de muzica lui Joe Satriani rupând spectatorii de coordonata temporală. Bis-ul a fost cerut minute în șir, deși ora 23:00 fără un sfert reprezintă în mod normal un inconvenient în programul uzual al unei zile lucrătoare. Nimeni nu părea să-și dorească încheierea concertului, Joe Satriani dând impresia, de asemenea, că prestația live s-ar fi putut prelungi din punctul său de vedere. Nici vorbă de oboseală după cele 20 și ceva de piese neîntrerupte de niciun moment de pauză. Mai curând entuziasmul artistului ce și-a descoperit un nou segment de public.
Așa a fost primul concert Joe Satriani în România. Un concert cum nu credeam că Sala Palatului poate găzdui. Plină ochi, cu coridoarele acoperite de oameni. Atât ca punere în scenă, cât și ca prestație live, evenimentul a planat mult deasupra altor show-uri de aici. Motivul este unul simplu: Joe Satriani are cu adevărat public în România. Și nu în ultimul rând, la cei 56 de ani ai săi, chitaristul nu a îmbătrânit nici măcar “o notă muzicală”.
Discografia sa numără peste 40 de albume, colaborările sunt nenumărate. Anul viitor, va primi şi titlul de octogenar, iar programul turneului său arată, luna aceasta, o singură zi de pauză.
John Mayall a concertat aseară la Bucureşti, în faţa unui public nu foarte numeros, însă entuziast. Aducând tribut lui Sonny Boy Williamson, “părintele bluesului britanic” a dat startul concertului de aproximativ 90 de minute. Alături de Greg Rzab (bas) şi Jay Devenport (tobe), ambii din Chicago, şi texanul Rocky Athas (chitară), Mayall a încercat să străbată întreaga perioadă a creaţiei sale – de la primul album până la aranjamente proprii ale unor piese celebre, precum All Your Love semnată Otis Rush, poate cea mai prezentă în concertele lui Mayall, alături de Room To Love şi Nothing To Do With Love.
Cei patru au trecut prin câteva momente de “nepotrivire”, însă prea puţin important. Vocea, solourile de bas şi tobe au impresionat. Sonorizarea nu s-a ridicat, din păcate, la înălţimea momentului, însă, în final, vreau să mă înclin în faţa vitalităţii lui Mayall, a determinării şi inspiraţiei sale aparent fără limite. Dacă am ratat concertul din 1995, iată, am avut acum privilegiul să văd desfăşurându-se în faţa mea decenii de legendă, un multi-instrumentist compozitor şi producător de al cărui nume se leagă altele răsunătoare.
Chitaristul american de blues vorbește despre cel mai recent album, despre viitorul bluesului, dar și despre sursele de inspirație pe care le găsește în Europa de Est. A întrebat Patricia Marinescu:
Cum arată, în opinia ta, scena blues actuală? Care este viitorul ei?
Cred că arată tot mai bine. Se știe că este de mare importanță pentru muzică, în general, dar, în același timp, apar tot mai mulți interpreți pe firmament.
Ce părere ai despre țările Europei de Est și blues?
Ei bine, bluesul este o chestie care a atins întreaga lume, așadar, de fiecare dată când am ocazia să ascult muzicieni din alte țări, o fac. Am fost impresionat de sursele de inspirație peste care dau când sunt în Europa de Est.
Până în 2008, ai semnat proiectele muzicale sub nume propriu. Când și cum ai decis că ai nevoie de un Big Motor (Levell Price și Bryan Keeling)? Și despre ce fel de motor discutăm?
Este vorba despre energie. Sound-ul grupului este redus la elementele de bază. Este cel care întruchipează muzica și puterea.
Cum a fost colaborarea cu casa de discuri a lui Steve Vai?
Minunată. A fost o colaborare foarte productivă, dat fiind faptul că am cântat împreună cu Steve în trecut. Am lansat la Favored Nations două albume, Black Pearls și Eric Sardinas and Big Motor. Doar acestea au ieșit aici.
Ce înseamnă Sticks and Stones pentru tine? Ai pornit de la o anumită temă și spune-mi, te rog, care este mesajul pe care vrei să-l transmiți celor care îl ascultă?
Albumul Sticks and Stones vorbește despre cum încasezi lovituri în viață, despre maturizare și despre a urma ce-ți spune inima, în viață. Din fericire, urcușurile, coborâșurile și energia din piese ridică moralul. Muzica face asta pentru mine.
Unii spun că pentru a cânta blues este nevoie să fii, la un moment dat, dezamăgit, sau, să spun direct, nefericit. Este adevărat?
Trebuie să știi să-ți asculți inima, mintea și sufletul. Este vorba despre tot ce înveți din vremurile bune, rele sau cele aflate între, despre conectare emoțională.
Un obicei al lui Sardinas este să ardă chitare pe scenă. Care este relația dintre foc și chitară?
Amândouă au nevoie de lemn…
Eric Sardinas and Big Motor: un chitarist ştie să manevreze “coardele” motorului, o “tobă” puternică, de manieră chopper, şi un basist care stă foarte bine în şa.
Aseară, în Silver Church, a revenit pentru a patra oară în România (a treia oară la Bucureşti) unul dintre cei mai năpraznici chitarişti blues-rock (slide guitar exclusive “keeping the Delta blues alive”) de la ora actuală.
Rămân la părerea pe care am avut-o şi în 2009 – un show Eric Sardinas poate să facă dintr-un ascultător de, să zicem, metal sau punk, un pasionat de blues. Un review despre concertul de aseară, recunosc, este greu de făcut. Toate laudele, aprecierile, motivele pentru care trebuie să îl vezi / asculţi pe Sardinas se amestecă undeva printre degetele de pe tastatură şi, totuşi, nu au impactul dorit atunci când recitesc.
Concertul a început cu piesa Worried Mind Blues, în care Eric Sardinas este un “du-te-vino” de la şi înspre microfon, în care se simte acea voce guturală, puternică, îmbibată în whiskey.
Observaţie: În momentele in care el cântă fără microfon este nevoie de un public care să ştie să asculte, de bărbaţi care să poată controla unităţile de alcool ingerate şi de femei care trebuie să se abţină de la mimări de orgasm, cerinţe în căsătorie şi pisicisme.
A urmat Flames of Love (piesă de pe albumul Black Pearls, 2003, cu o coperta în care Sardinas adoptă un look a la Lenny Kravitz) şi piese de pe cel mai recent material, Sticks and Stones, ca Road to Ruin, Country Line sau Full Tilt Mama.
O piesă care a scăzut turaţia, dar care este la fel de bună pentru un drum lung, atât ca stare cât şi ca mesaj, a fost o impresionantă interpretare a Hellhound On My Trail (semnată Robert Johnson).
Get Down to Whiskey a fost cerută frenetic în faţa scenei, iar publicul (aflat în număr uimitor de mare; undeva în jur de 500 de oameni) a jucat rolul de “backing vocals”. Eric Sardinas, un chitarist care nu se opreşte din cântat pe parcursul pieselor, ci este într-o continuă frenezie, a luat la un moment dat o pauza şi a lăsat secţia ritmică să se desfăşoare. Basistul Levell Price a avut o prezenţă şi o atitudine cum numai sudiştii ştiu să o afişeze, dar şi un bas mânuit foarte rock, care a sunat excelent. Toboşarul Bryan Keeling nu cred că a fost în cea mai bună formă, scăpând de câteva ori (destul de sesizabil, zic eu) ritmul din mână.
Acest “Private Blues Party”, aşa cum Eric a numit evenimentul de aseară, nu a avut parte de spectacolul pirotehnic (chitara în flăcări), gest pe care l-a facut acum 3 ani, dar… ce mai contează?! We all had a real good time! Peace and Music.
Albumul a fost inregistrat in studioul Attic (Romania) & Route 44 Studio (SUA) si masterizat de Cristian Varga in studioul Mastervargas New York, USA.
Tracklist album:
Marcian Petrescu vorbeşte despre „desCântece de Blues” și colaborarea cu Charlie Musselwhite.
Ce ne poţi spune despre noul album, desCântece de Blues?
Am lucrat la el vreo şase luni, mai mult decât mă aşteptam. Am început în august 2011 şi l-am terminat prin februarie 2012, iar în martie a ieşit pe piaţă. De la început au existat câteva piese pe YouTube şi Myspace, totuşi, lumea este încă interesată să cumpere albumul în formă fizică, să zic aşa.
Casa de discuri cu care am lucrat şi pentru celelalte două discuri, Soft Records, a fost singura din România care a înţeles să lucreze după regulile adevăratei industrii muzicale. Mai exact, să suporte cheltuielile de producţie – înregistrare, mixaj, masterizare, undeva la 1.500 de euro. Este un album care sună bine, s-a lucrat foarte mult pe sistem analogic şi mai puţin digital. Este un album exclusiv în limba română, conţine cinci piese nou-nouţe şi alte cinci reorchestrări. Sunt diverse ca textură: blues clasic de Chicago, există şi piese cu influenţe funk, cu tentă blues-rock, dar şi latin.
Prezenţa lui Charlie Musselwhite, unul dintre cele mai importante nume ale bluesului, este un mare atu al albumului, cum s-a concretizat colaborarea?
După Sugar Blue, cu care am cântat în trecut, acum, după ce am schimbat mai multe mailuri, Charlie a fost interesat să colaborăm. Când a vizitat România anul trecut, a mai rămas câteva zile după concert şi am petrecut un timp împreună. Mi-a spus că i-ar plăcea să revină, dar, poate, până atunci „înregistrăm ceva împreună”. Şi atunci i-am spus că am două piese pe care vreau să le pun pe un album nou, la care urmează să încep lucrul. Mi-a spus: când ai un schelet, trimite-mi-le, să văd despre ce e vorba. Iniţial, ideea era să vină să înregistreze în România, doar că, din cauza programului său încărcat, mi-a dat o adresă şi m-a pus în legătură cu inginerul său de sunet. Astea sunt miracolele internetului. Sunt singurul din România care a avut colaborări cu asemenea artişti internaţionali, iar pentru mine asta este o certificare a muncii mele. Nu trebuie să mergi în SUA, neapărat, ca să faci o treabă. Sigur, este foarte simplu să faci asta, într-adevăr, atâta timp cât ai un lucru esenţial: bani. Nu e atât de greu să ajungi la ei.
Lucrul a decurs simplu: după turneu şi nişte concerte cu Cyndi Lauper, care s-a apucat să cânte blues, mai nou, lansând un album, pe care este invitat şi Charlie, a ajuns în studioul din California şi a înregistrat mai multe variante pentru cele două piese: Zi de zi, cu prietenii cânt blues şi Dependent de poker. Toată treaba a durat, mi-a spus inginerul lui de sunet, vreo cinci ore. După care mi-a trimis şi mi-a spus să aleg ce mi se pare potrivit.
Care a fost echipa care a lucrat la album?
Pentru album au lucrat Cosmin Farcaş, cu orga Hammond, la baterie – Adi Tetrade, de la Jukebox, şi Constantin Bărbăşelu, pentru bas – Robert Ardeleanu şi Joo Sandor Sebestyen, şi Rareş Totu, chitaristul Trenul de Noapte, care şi-a asumat şi rolul de producător al albumului.
De ce desCântece?
E un titlu cu tâlc. Fiecare înţelege ce vrea. Sunt mai multe poveşti cu texte parodice, dar sunt şi piese cu versuri ceva mai complicate.
Îl vom prezenta şi la Freedom Jazz Festival, de la Vama Veche, după care mergem la Peninsula, în august. La final de iunie, l-am promovat şi în deschiderea concertelor Sugar Blue, de la Bucureşti.
Care este, în opinia proprie, condiția BLUES-ului în România?
Noi nu avem o industrie muzicală. Avem o chestie tipic românească. Este o însăilare care nu are nicio legătură cu adevărata industrie. Din păcate, pentru blues nu prea e loc. Este un gen care nu e difuzat nici la radiouri, acolo au loc doar hituri disco și rock. Sunt anumite insule izolate de normalitate, în general vorbim despre festivalurile organizate de filiale ale unor trusturi internaționale și unde, într-adevăr, se aplică regula vrei să-l vezi pe cutare, plătești bilet. Din păcate, politica asta nu se prea aplică la artiștii români. Publicul e obișnuit ca trupele românești să îi cânte gratis, iar ăsta e un lucru foarte rău. Bine, suntem de 22 de ani în sistemul ăsta, mai avem de învățat. S-a dovedit, totuși, că e rentabil să aduci nume în România. Unii au venit cam târziu, dar tot e bine. E păcat însă că mari nume au tot fost pe lângă noi și nu au ajuns aici.
Oamenii trebuie să învețe să prețuiască, să facă diferența de valori. Cumperi un CD sau bei cinci beri? Un disc îl ai ani de zile, îl tot asculți și descoperi mereu lucruri, pe când o bere o bei și, dacă sunt mai multe, poate te și îmbeți. Oricum, albumul nostru trebuie promovat, și asta o să facem în continuare, să găsim cât mai multe portițe.
Sudist, dar îl ştim şi noi. Blues-ul, aşa cum a fost transmis din generaţii, peste mări şi ţări, şi-a făcut loc pe scena românească de câteva decenii. Un bun importat, căruia artiştii autohtoni i-au păstrat, dacă nu forma originală, cu siguranţă fondul.
Este părintele rockului. Plecând de la afro-americani, dar mai ales graţie descoperitorilor şi promoterilor, a ajuns până în cele mai exotice locuri din lume. Chiar şi ţările asiatice se mândresc cu bluesman-ii lor. Aşa şi noi.
În ultimele decade, pe plaiurile mioritice au răsunat tot mai multe ritmuri blues. Au prins o formă pe cât posibil de fidelă originalului, dar au primit şi influenţe folk, rock ori chiar din muzica tradiţională.
Poate părea nefirească alăturarea cu un popor care are tristeţi incontestabile, însă cam departe de feelingul sudist, obişnuit să şi le manifeste, mai la îndemână, balcanic ori prin doine şi mioriţe. Însă, aşa cum expune însuşi „Sir Blues”, muzica plantaţiilor nord-americane are multe în comun cu folclorul românesc.
„Chiar şi ca structură muzicală, bluesul e foarte aproape de muzica tradiţională românească”, spune Vali „Sir Blues” Răcilă. Muzician, actor şi psiholog, Vali Răcilă îşi aminteşte momentul definitoriu. „Acum mulţi ani, am auzit un bătrân cântând la cobză Am un leu şi vreau să-l beu. Am spus că ăsta e bluesul românesc”.
Scena blues românească este într-o continuă modificare. Artiştilor cu ştate vechi de scenă le urmează îndeaproape trupe tinere, învăţăcei dintre cei mai ambiţioşi. Totuşi, nu a luat amploarea posibilă şi sperată, însă despre public putem spune că este din ce în ce mai amator de astfel de ritmuri. „Bluesul prinde foarte bine la tineri. Publicul, în general, are o percepţie bună despre genul ăsta muzical, când apucă să-l vadă, pentru că nu prea există promovare la noi. Se organizează prea puţine concerte, deşi ar fi cerere. De exemplu, festivalul de la Sighişoara este cel care ţine stindardul. a adus şi aduce mereu nume importante”, explică Răcilă. Cât despre concertele pe care el însuşi le susţine, puţine au loc în Bucureşti. „Provincia e mai atentă la ele. Cluburile din ţară îşi dau osteneala, iar lumea le primeşte, aşa cum trebuie, ca pe nişte evenimente. În Bucureşti sunt patru, cinci locuri, pe care le ştiu eu, care promovează bluesul. Eu nu pot depăşi emoţia de a ieşi pe stradă să cânt, să arăt publicului ce înseamnă blues şi atunci merg unde sunt chemat”.
Ei fac acordul: